Iunie

Scriu des, despre orice și nimic, în general, gânduri, născociri personale, filosofez pe subiecte diverse și variate, asta când nu vorbesc, pentru că O, Doamne!, cât îmi place să vorbesc. Aș vorbi necontenit, dacă nu i-aș iubi atât de mult pe cei din jurul meu. Așa că din când în când mă opresc, doar de dragul lor, ca să le ofer momentele de liniște de care au nevoie sau ca să îi ascult. Dar să ne reîntoarcem la scris. Spuneam că scriu des, nu vă imaginați romane, pagini infinite sau altele de genul, scriu câteva paragrafe, pe care le țin doar pentru propriul amuzament și pe care nu le împărtășesc decât extrem de rar, dar pe care le recitesc ca o plăcere nevinovată după ceva timp.

Astăzi vreau să scriu despre iubire și bine. Despre sentimentul care ne încearcă ori de câte ori auzim o melodie care ne place mult, dar mult de tot și pe care din nu știu ce motiv nu am mai ascultat-o de prea mult timp, ori când găsim în bucătărie „un dulce”, „o gustărică”, ceva ce ne-am cumpărat ”de poftă”, am uitat că l-am cumpărat și îl regăsim după câteva zile. Ah! Ce sentiment plăcut, cu câtă bucurie îl savurăm și cât de bun poate să fie. Sau, *descriu următorul scenariu strict pentru plăcerea personală a surorii mele care sigur va citi acest text odată ce îl voi posta*, după o dimineață de sâmbătă devreme, începi o curățenie zdravănă, ca la carte, cu covoare rulate și cu geamuri larg deschise, cu mașina de spălat haine pe fundal, iar după ce ai terminat și miroase doar a proaspăt și a bine, ieși din duș și privești înspre lumânările parfumate aprinse, iar lumina tot mai puțină a serii care urmează să se lase te îmbie să pornești serialul preferat. În câte și mai câte situații regăsim feluri diferite de fericire.

Dacă vă gândeați mai devreme când ați citit cuvântul iubire, că urmează un text romantic în sensul clasic, nu e chiar așa. Eu sunt o romantică incurabilă, iubesc viața și iubesc oamenii, dar textul acesta este despre iubirea vieții. Cu bune și cu mai puțin bune.

Nu știu când neapărat, dar am înțeles de ce, încă din copilărie am deprins un obicei: mă opresc minimum odată pe zi din orice aș face și mă bucur de o banalitate, oricare ar fi ea: fie că este vorba de o bucățică de ciocolată (în cazul meu, mai bine scris de o ciocolată întreagă), o conversație cu mama, florile de pe masa din sufragerie, omul de lângă mine ori zâmbetul nepoțelului meu dintr-o poză pe care tocmai ce am primit-o.

Și scriam că am înțeles, acum la maturitate, de ce fac asta. Este pur și simplu mecanismul meu, cu ajutorul căruia echilibrez balanța. Pentru toate neplăcerile unei zile, pentru că nu totul este dulce, înmiresmat și melodios, așa îmi păstrez moralul ridicat, optimismul, răbdarea și atenția sporită pentru cei dragi și pentru viață în general. Așa reușesc să îmi găsesc energia ca să fac ceea ce îmi place cu pasiune și perseverență și să îi ajut și înțeleg pe cei din jurul meu.

Nu totul trebuie să fie bine mereu, nu totul este un succes, contrar iluziei generate în mediul virtual. Uneori e greu și alteori e înspăimântător de greu, dar lucrurile bune din viața noastră continuă să existe chiar și în momentele grele. Da! De acord! Este înmiit mai dificil să ne gândim la ele atunci, uneori e aproape imposibil, iar alteori nici nu știu dacă ar face vreo diferență. Singura mea mențiune este aceea că ele continuă să existe, iar dacă îți aduci aminte asta măcar într-una dintre situațiile mai puțin ușoare, e suficient.

Până data viitoare las asta aici:

Și dacă ar fi să-mi schimb viața cu a cuiva

Aș căuta-n adâncurile cugetului meu

Și aș găsi că nu cunosc fericirea

Decât pe-a mea și-a sufletului meu.

Cu bunătate,